Peripețiile pe care ți le voi povesti mai jos, le-am avut după mulți ani de călătorit. Noi am crezut că avem experiență și nu ne mai poate surprinde nimic, dar se pare că ne-am înșelat.
În luna martie a anului 2025 ne hotărâm să mergem în Portugalia la Nazare, ca să vedem cele mai mari valuri din lume. Pe lângă Nazare să mai petrecem câteva zile și în Lisabona.
De doi ani de zile călătorim în trei și tot de doi ani de zile peripețiile sunt tot mai mari. Până să încep să-ți povestesc, își las câteva articole care te pot ajuta să descoperi mai bine Portugalia:
Lisabona, orașul construit pe coline (articolul va apărea curând)
Transportul în comun din Lisabona (articolul va apărea curând)
Nazare, locul cu cele mai mari valuri din lume (articolul va apărea curând)
O să-ți mai las și alte aventuri întâlnite în călătoriile noastre:
Drumul spre Trejeca- Macedonia de Nord
Mi-am pierdut soțul în Budapesta
Drumul spre Lisabona, Portugalia
În dimineața plecării îmi spune soțul:
- Trebuie să plecăm mai repede.
- De ce? îl întreb mirată.
- Păi… îmi arată că facem 4 ore și jumătate până la aeroportul din Budapesta.
- Da, de ce facem atât de mult?
- Nu știu. Ne bagă pe naționale.
- Ești sigur? Ai verificat pe ambele aplicații, de pe cele trei telefoane?
- Da sunt sigur. Am verificat…
- Ai dezactivat opțiunea ”fără drumuri cu plată”?
- Da. Am dezactivat-o când am venit din Spania.
Discuția a avut loc în timp ce îmi beam cafea liniștită și știam că mai am 3 ore până plecăm spre aeroport. După discuție timpul până la plecare s-a redus sub o oră, iar jumătate din bagaj nu era făcut.
Ne-am băgat în ”priză”, încât am reușit să terminăm bagajul și să plecăm la timp.
Gândul nu ne dădea pace, de ce ne bagă pe naționale și nu pe autostradă?
Poate era un accident mare și era oprită circulația? Am gândit noi. Căutând informații pe internet, nu am găsit nimic. Ne-am gândit să-l sunăm pe cumnatul nostru, poate știe el ceva, dar nu am mai făcut-o.
Deși drumul a fost lung, mi-a plăcut, pentru că am văzut ceva nou. Nu îmi amintesc să mai fi mers pe acele drumuri din Ungaria.
La vreo 40 de minute de aeroport ne intersectăm cu autostrada și erau lucrări. Avem opțiunea de a merge pe autostradă, dar nouă ne arăta GPS-ul să o luăm pe drumul național. Ni s-a părut ciudat, pentru că mașinile circulau pe autostradă și nu părea nicio problemă.
Îl întreb pe soțul meu:
- Mă, tu sigur ai dezactivat opțiunea ”fără drumuri cu plată”?
- Da, poți să te uiți.
M-am uitat și nu este dezactivată opțiune pe niciuna din aplicațiile din telefonul meu. Îi verific și lui telefonul și nu era dezactivată opțiunea.
”Ai dezactivat pe naiba…” i-am spus.
După dezactivarea opțiunii ne bagă pe autostradă și mai avem 25 de minute până la destinație. Perfect… mai avem timp în plus.
Parcăm în ultima parcare de la aeroport și plecăm spre clădirea aeroport cu două rucsacuri, un geamantan mediu, căruțul fetei, fata și o plasă cu mâncare pentru ea.
Grăbiți trecem de terminalul nostru și ajungem în următorul. Nu știu ce a fost în capul nostru, pentru că am zburat de „n„ ori de pe aeroportul din Budapesta și în special de pe primul terminal. De data aceasta, când am trecut pe lângă, am mai și zis: ”Nu este ăsta, ci celălalt”.
Abia când am ajuns la celălalt, ne-am dat seama că am greșit terminalul și că trebuie să ne întoarcem. Am hotărât să ne întoarcem prin aeroport, dar să ne oprim la baie și să-i schimbăm scutecul micuței.
Grăbiți spre terminalul nostru, nu o luăm pe scările rulante, pentru că avem prea multe bagaje, ci voiam să mergem cu liftul. Nu știu ce-am făcut, dar am luat liftul personalului din aeroport. Angajații se uită atât de ciudat la noi… iar noi doar le zâmbim timizi.
Am lăsat căruțul la cală și am plecat spre control. Având multe bagaje a fost destul de stresant. Doar cei care călătoresc cu copiii ne pot înțelege.
Timpul petrecut în aeroport și zborul până în Lisabona au fost fără aventuri de povestit, deci nimic important. Micuța, chiar a dormit puțin în avion.
Am aterizăm și am mers să ne luăm căruciorul. Am așteptat să vină bagajele, însă nici urmă de cărucior. Am mai așteptăm puțin, poate le bagă după bagaje. Nimic… Ba mai mult arata că vin bagajele altui zbor.
Puff ăștea ne-au uitat căruciorul în Budapesta. Hai să mergem să anunțăm.
Ne-am uitat după indicatoare și am ajuns la ghișeu. Ne întreabă domnul de acolo, dacă am verificat și la locul unde vin bagajele mari. Există un astfel de loc?
Ne-a sfătuit ca înainte de a face actele pentru cărucior să verificăm și la nr. 14. La numărul 14, doar căruțul nostru mai era acolo. Am stat aproape o oră după cărucior.
L-am întreb pe soțul meu cu ce vrea să mergem la cazare. Îmi spune că vom lua bolt-ul, deoarece este 12 euro, afară plouă și este târziu, plus că fata s-a udat de la pișu.
A comandat bolt-ul și ne-a arătat unde să mergem pentru a-l aștepta. O nebunie de loc. Toată lumea lua bolt-ul din același loc și nu mai știai care era al tău. După vreo 40 de minute și alte două comenzi anulate, s-a hotărât să mergem la taxi.
Am mers la un taxi, vorbește cu șoferul și zice că ne duce. L-am întreb pe al meu:
- Ai întrebat cât ne costă?
- Întreb în mașină.
- Întreabă acum, că în mașină nu mai are niciun rost.
A întrebat cât cost și i-a răspuns 25 de euro.
- Cât?? se minunează soțul.
- La bolt este 12 euro, îi zice la șofer în engleză
- Du-te la bolt. Eu nu pot mai ieftin.
I-am zis să mergem cu metroul, pentru că este târziu și avem peste două ore de când am aterizat și noi tot în aeroport eram.
Am plecat spre metrou. Liftul nu era funcțional și a trebuit să coborâm scările.
Imaginează-ți următoarea scenă: soțul cu un rucsac în spate, într-o mână ține căruciorul în care stă micuța și în cealaltă geamantanul, iar eu cu un rucsac în spate ține căruciorul cu ambele mâini pentru a nu se balansa.
Am coborât primele scări și ne-am oprit la tonomatele de bilete. Am încercat de mai multe ori să le cumpărăm, dar ne dădea eroare.
După vreo 15 minute, a venit un asiatic de prin Sir Lanka, Nepal, Bangladesh și ne-a întrebat dacă vrem să ne ajute.
I-am spus ce vrem și la prima tastare a lui a reușit să ne cumpere biletele de metrou. Încă nu știm cu ce am greșit…
Am plecat spre primul metrou. Pentru a ajungem la destinație, trebuia să schimbăm două. Ne-am uitat din nou după lift și, din păcate, era scos din funcțiune.
Pentru a ajunge la metrou, trebuia să coborâm 3 etaje. Scările abrupte și aveau vreo 20 de trepte fiecare. Imaginează-ți cum am coborât noi scările și cum au trebuit ceilalți călători să treacă pe lângă noi.
A venit metroul, am urcat în el, am mers două stații și am coborât pentru a lua următorul.
Am lăsat oamenii să treacă și am urcat scările… una, două și ajunsesem la nivelul de unde trebuia să coborâm spre celălalt metrou.
Ne-am pregătit sufletește să coborâm, din nou, scările care ne-au dus trei etaje sub pământ. La un moment dat l-am auzit pe soțul meu: ”Fu.ă-mă becu… că nu mai pot”.
Am auzit metroul în timp ce coboram scările, dar nu ne-am speriat, pentru că știam că mai vine și următorul. Speram doar să vină repede, pentru că era târziu și eram obosiți.
Norocul nostru a fost că nu am așteptat mult după el și nici nu a fost aglomerat. Cu acesta trebuia să mergem până la destinație și erau vreo 6-7 stații.
După ce ne-am mai liniștit puțin, mi-am dat seama că avem 12 ore de când am plecat de acasă și încă nu am ajuns la cazare. M-am uitat la soțul meu, ce era obosit de la atâtea scări urcate și coborâte, la fiică-mea care înfuleca biscuiți ruptă de foame și la mine care eram la fel ca ei: flămândă și obosită.
Singura mea reacție a fost să rând în hohote.
- De ce râzi? mă întreabă soțul.
- De noi…
- Da cei cu noi?
- Tu nu vezi ce peripeții de începători am făcut?
- Lasă că imediat ajungem la cazare și nu ni se mai întâmplă nimic…
Am ajuns în stația dorită, am urcat din nou trei rânduri de scări și dăm de un etaj cu magazine și alte scări de urcat.
- Mai avem 300 de metri până la cazare și trebuie să urcă scările astea.
M-am uitat și am văzut 5 rânduri de scări, cei drept erau și scări rulante lângă.
- Eu nu mai pot să urcă scările astea. Hai să mergem să căutăm un lift că aici sigur funcționează.
Am plecat să căutăm liftul, dar nu l-am găsit. Am ajuns, însă, la alte scări. Îmi zice soțul:
- Ne întoarcem…
- Se mai întoarce naiba, le urcăm pe astea…
Distanța dintre cele două ieșiri era de peste 50 de metri și nu ar fi schimbat nimic, cel puțin așa am crezut eu.
Ne-am hotărâm ca al meu să ia fata în brațe, iar eu să duc căruțul pe scările rulante, deși scria că este interzis. Probabil cu copilul în el, dar eu urcam fără. Am urcat una, două, trei… șase, șapte rânduri de scări, că ne-am și plictisit de ele.
Când în sfârsit am ajuns la suprafață, l-am și auzit pe soțul meu spunând: ”Na Biencuță, acuma mai avem 700 de metri până la cazare.”
Asta este… am pus-o pe micuța în cărucior și am pornit la drum printr-o ploaie mărună, rupți de oboseală și flămânzi, pentru că nu mai mâncaserăm din Budapesta. Abia am împins căruciorul pe dalele vechi și denivelate din centrul vechi a orașului Lisabona.
Deși era mizul nopții și ploua mărunt mai erau oameni în oraș, ba chiar am găsit magazine de unde ne-am luat ceva de mâncare și apă la pachet.
Ajunși în holul clădirii de la cazare, am văzut scările înguste, abrupte și în spirală, pe care trebuia să le urcăm. Ce mai conta, avem experiență de la metrou.
Ziua s-a terminat cu o poftă serioasă de râs. Am dormit buștean și nu am simțit că în apartament erau doar 20 de grade. La cât de obosiți și înfrigurați am fost, sub plapuma groasă era perfect.
Concluzie despre peripețiile noastre spre Lisabona
Nu știu voi dacă v-ați amuzat, dar eu și acum scriind articolul am râs de noi, de peripețiile noastre făcute ca un începător.
Un drum care trebuia să fie de 6-7 ore, de acasă până la cazare, s-a transformat într-unul de 12-13 ore. Astfel de peripeții se mai întâmplă și trebuie să le tratăm ca atare, iar pe urmă să ne amuzăm de ele.
Peripețiile spre Coasta de Azur au fost mai puține, dar mai intense. Până voi scrie despre ele tu să zâmbește și să te bucuri de tot ce te înconjoară.
Pe mine mă găsești pe următoarele rețele sociale:
Dacă ți-a plăcut poți să te înscrii la blog și vei primi și alte informații despre România sau alte țări ale lumii. Ai jos de tot formularul de înscriere unde trebuie să-ți bagi numele și adresa de e-mail. Pentru a confirma înscrierea trebuie să apeși pe linkul din e-mailul primit de la mine. Caută-mi e-mailul și în SPAM. Mulțumesc!
Cititorule, înflorește precum înfloresc florile!
